Nascut in 90. Politica este despre noi toti.
Azi, pentru prima data, am iesit cu lacrimi in ochi de la un spectacol de teatru. Desi spectacolul se dorea a fi o satira la adresa intregii perioade de tranzitie, el a reusit sa ma faca sa plang. Ultima replica a pus capac:
„Daca au murit niste oameni inseamna ca cineva i-a omorat, nu?”.
Era vorba despre cei morti la revolutie, dar se pare ca dupa 25 de ani intrebarea aceasta ramane. Au murit nevinovati la Revolutie pentru ca noi sa traim liberi, pentru ca noi sa avem LIBERTATEA de a ne exprima, LIBERTATEA de a trai, LIBERTATEA de a respira.
Nu am avut puterea nici macar sa scot telefonul si sa pun ceva pe facebook. Am socializat un pic cu cei de la masa mea (un cuplu din Sibiu, prieteni cu unul dintre actori), am platit berea bauta si m-am ridicat. Am trecut pe langa candelele aprinse de la Universitate (se pare ca nenorocitii astia de atei au prins CRESTINUL obicei de a aprinde lumanari), lucru care mi-a accentuat starea. Am plecat complet ravasit din sala de teatru, m-am urcat intr-un troleu si am ajuns acasa.
Da, teatrul reuseste sa te scoata dintr-o stare, sa te arunce in alta, sa iti faca viata vesela sau te intristeze. Te face sa constientizezi, sa iti pui intrebari. Te face, oricum ai lua-o, mai destept.
Si nu, nu cred ca aplauzele de final au fost neadecvate avand in vedere doliul national. In fond, se aplauda si la unele inmormantari, fara ca acest lucru sa insemne ca nu respecti persoana decedata.
Spectacolul vazut a fost Nascut in 90, jucat in cadrul FNTi (Festivalul National de Teatru Independent) si apartine unei companii teatrale din Sibiu. Povestea este, de fapt, povestea reala a actorilor. Ei joaca pe scena cu numele lor reale. Isi joaca povestea si o fac natural.
Nu stiu ce au simtit ei jucand intr-un asemenea context, dar eu i-am vazut plini de viata, extrem de pasionati si, la final, cu lacrimi in ochi. Lacrimi sincere, ale unor actori TINERI, care si-au respectat pana la capat meseria. Aplauzele au fost pentru ei, pentru efortul lor, pentru efortul celor care au pus in scena spectacolul.
Teatrul nu ar trebui interzis in zilele de doliu national ci, dimpotriva, eu l-as recomanda ca terapie. Nu cred sa existe o terapie mai buna si mai eficienta.
Legat de politica si, in fond, de prezenta acestui articol aici, zic doar atat: nu poti separat aspectele sociale de cele politice. Istoria sociala este, pana la un punct, istorie politica. Poti vorbi, oare, despre anul 1990 fara sa vorbesti de mineriade? Poti vorbi despre anul 1996 fara sa vorbesti despre PRIMA schimbare democratica de guvern? Putem vorbi de anul 2000 fara sa vorbim despre finala dintre Vadim si Iliescu? In fond, despre aceasta finala vorbeau nu doar oamenii mari, ci si copiii la scoala.
Si, nu in ultimul rand, dati-mi voie sa afirm ca NU poti vorbi de anul 2014 fara sa vorbesti despre EXEMPLARA mobilizare din noiembrie. Este un adevar: discutiile politice nu trebuie sa fie nici la moda, nici demodate. Ele trebuie sa faca parte din viata noastra de zi cu zi, trebuie sa constientizam faptul ca deciziile politice ne influenteaza viata, asa ca trebuie sa ne implicam pentru ca acestea sa fie cat mai bune.
Nascut in 90 este un spectacol politic, un spectacol politizAT, insa un spectacol atat de necesar. Daca il veti intalni in Sibiu ori la vreun alt festival din tara zic sa mergeti degraba sa-l vedeti. Indiferent de experientele din acei ani, veti fi trecuti prin toate starile: ras, plans, revolta, bucurie. Eu am terminat spectacolul in lacrimi din cauza ultimei intrebari. Actorii erau la fel. Tot respectul pentru ei, pentru modul in care si-au jucat (propriile) roluri! Condoleante, inca o data, familiilor indoliate si sa fim alaturi de cei inca spitalizati, dorindu-le tot binele din lume!
